Liberul – arbitru și libertatea o iluzie. Oare? – Experimentul de tip Libet – Ce este voința?

    Liberul – arbitru și libertatea o iluzie. Oare? – Experimentul de tip Libet – Ce este voința?

Adevărul vă va face liberi (Ioan 8,32)Unde este Duhul, acolo este libertate (II Corinteni 3,17)

Determinismul 

https://gandurialeunuicrestin.blogspot.com/ -preluat acest text de aici

    În diferitele discuții purtate cu  prietenii mei ateii am descoperit în mod surprins că sunt câțiva (nu toți) care  susțin cum că nu ar exista liberul arbitru ( însă când începi discuția cu dânșii afirmă despre ei  cum că sunt liberi cugetători – interesant nu? ). Și tot m-am întrebat pe ce se bazează aceștia când fac astfel de afirmații. Desigur, ei susțin că pe fapte științifice, dar oare așa să fie?  Așa că mi-am alocat un pic de timp pentru a cerceta și a mă informa. Și am descoperit următoarele :

    Vorbind la modul general există două mari curente filosofice care propagă astfel de idei cum că liberul arbitru ar fi o iluzie(halucinație). Acestea sunt: determinismul (cauzalitatea) și indeterminismul (întâmplarea). Definițiile date de către dexonline.ro atât determinismului  cât și indeterminismului sunt:

DETERMINÍSM s. n. Teorie, concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și repetitive.  și „(Îs) ~ mecanicist (sau, rar) mecanist Concepție filozofică neștiințifică conform căreia se identifică cauzalitatea cu necesitatea, excluzând întâmplarea din natură și societate, dar și intervenția omului. 5 (Pex) Fatalism.Din fr. déterminisme.”

INDETERMINÍSM s.n. Concepție antiștiințifică, idealistă, care neagă existența legilor obiective ale dezvoltării, absolutizează întâmplarea, ignorând necesitatea, contestă principiul cauzalității și afirmă că mersul lucrurilor și activitatea oamenilor sunt expresia unei abstracte „libertăți de voință”. [< fr. indéterminisme].”

     Am afirmat mai sus „la modul general” fiindcă  conform The Oxford Handbook of Free Will există aproximativ 90 de tipuri  diferite de determinism. Pe noi ne interesează  doar determinismul fizic deoarece ateii cu care am  conversat își extrag  ideile din acest tip de determinism. ( acest determinism merge mână în mână cu cel cauzal pt că se întrepătrund –  există  unii adepți ai determinismului cauzal care susțin și determinismul fizic) Adepții  determinismului fizic  admit numai cauze de ordin fizic, alții sunt deschiși față de ideea de cauzalitate mentală- toți exclud  partea spirituală din ecuație- oricum cu un singur search pe Google  se găsesc nenumărate articole în acest sens). 

   Acum, să aruncăm o privire asupra afirmațiilor a două persoane emblematice ale ateismului, bineînțeles adepții ai determinismului:

  Stephen Hawking (fizician și ateu) : „ E greu de închipuit cum ar acționa liberul-arbitru când comportamentul nostru este determinat de legi fizice, astfel încât s-ar părea că nu suntem decât niște mecanisme biologice, iar liberul-arbitru este doar o iluzie”1.  – vedem că pleacă de la  presupoziția cum că comportamentul nostru este determinat de legile fizice, iar nu de legea  morală . Prin urmare, această afirmație nu este rezultatul vreunui fapt științific, ci propria sa părere cu privire la liberul arbitru (trebuie să facem distincția dintre faptele științifice și preferințele oamenilor de știință). Desigur, mă refer la morală ca dat  ontologic, nu morala în calitate de convenție socială, mai exact la aceea morală sădită de Dumnezeu în om  după cum ne încredințează sfântul Apostol Pavel/ Paul: „Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei împlinesc legea vor fi îndreptați. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor şi prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără” (Romani 2, 13-15)

    A doua persoană la fel de cunoscută publicului larg este Richard Dawkins (biolog și ateu). La fel, el  descrie despre un Univers indiferent din punct de vedere moral care controlează comportamentul uman.

Într-un Univers al forțelor fizice oarbe și al replicării genetice, unii oameni vor avea de suferit, alții vor avea noroc și nu s-ar găsi niciun  și nicio noimă în asta, nici vreo formă de dreptate. … Nimic altceva decât indiferența oarbă, nemiloasă. ADN -ul nu cunoaște și nici nu-i pasă de nimic. ADN-ul pur și simplu există. Iar noi jucăm după  cum ne cântă” 2  

     În primul  rând, autorul pleacă de la premisa cum că Universul este rezultatul forțelor oarbe (nu este o afirmație științifică ci propria lui părere bazată pe filosofie ), iar nu a unei Inteligențe (doar o simplă întrebare retorică:   cum forțele oarbe iraționale , neinteligente, inconștiente creează rațiunea , conștiința, geniu omului?!)  

    Apoi, el uită că pe lângă „replicării genetice” mai există și epigenetica ( o ramură a științei). Omul de știință celebrul biolog dr. Bruce Lipton  ne vorbește despre acest lucru: „ Vreau să evidențiez că o genă este, în esență, doar o schemă. O schemă care creează proteinele, ce reprezintă bazele corpului. Sigur, proteinele ne conferă însușirile fizice și de comportament, dar nu sunt controlate de gene. Genele doar construiesc „piesele”. Lucrurile care ne controlează sunt gândirea, credințele, atitudinile. Modul de  gândire e convertit în compuși chimici  care parcurg corpul și controlează activitatea genelor. Deci, dacă vă schimbați gândurile, vă schimbați și propria biologie. Azi, aceasta este  frontiera științei: epigenetica.”3  – acest lucru arată clar că mintea este distinctă de creier, creierul fiind suportul minții. Mintea/Rațiunea/Conștiința sunt facultăți ale sufletului și nu rezultatul neuronilor, creierul fiind suportul rațiunii -suntem  în mod liber stăpânii pe acțiunile noastre pe corpul nostru – modul cum gândim ne influențează până și în cele mai mici componente ale organismului nostru – cuvintele lui dr. Bruce Lipton  exprimă rezultatul cercetării sale științifice/a faptelor științifice, iar nu   rezultatul interpretării sale asupra faptelor științifice.

     Afirmația  lui Richard„  ADN -ul nu cunoaște și nici nu-i pasă de nimic” – nu contestăm, nu trebuie să-i pese ADN- lui, ci conștiinței. Conștiința se ocupă de acest domeniu.  Nu degeaba ea este numită în creștinism   „glasul lui Dumnezeu din om”. Iar noi jucăm după  cum ne cântă – aș adăuga cuvântul conştiinţă pentru ca afirmația să fie completă și să aibă sens și ar suna așa: Iar noi jucăm după  cum ne cântă conștiința.

    Și ca să nu fiu acuzat de diverse (Stephen și  Richard nu sunt specialiști în  neuroștiințe), o să citez în acest articol declarația unui om de știință ateu din domeniul neuroștiințelor cu privire la liberul arbitru. Sam Harris scrie: „Întreg comportamentul nostru își găsește sursa în evenimente biologice despre care nu avem o cunoaștere conștientă: acest lucru a sugerat dintotdeauna că voința liberă este o iluzie”4   – aici doar o simplă întrebare, mai bine zis o succesiune de întrebări retorice: Autorul este conștient  când scrie așa ceva? Decizia lui de a  face o astfel de remarcă inconștientă (că așa reiese din  cele spuse:  nu avem o cunoaștere conștientă) și neliberă mai poate fi luată în considerare? Mai este plauzibilă? Mai poate fi considerată rațională și să treacă ca adevăr? Să înțeleg că toate cercetările și descoperirile sale din domeniul neuroștiinței sunt rezultatul unei cunoașteri inconștiente și implicit nelibere? Dacă „nu avem o cunoaștere conștientă” cum a devenit conștient de acest cuvinte? Și firește ca orice naturalist/materialist adept a curentului filosofic determinist face abstracție de morală, fiind foarte importantă în descrierea comportamentului uman ( repet morala este un dat ontologic, iar nu o simpla convenție vezi morala și morală). În fine, nu mai are rost să zăbovim asupra acestor idei puerile și penibile susținute de  către aceștia.

    Trebuie să menționăm că pe cât de împărțite sunt părerile oamenilor de rând  pe atât de împărțite sunt și opiniile oamenilor de știință pe diferite subiecte. Să reținem un aspect important și anume: pe lângă oamenii de știință atei există și oameni de știință agnostici, deiști, teiști (creștinismul face parte din această categorie), panteiști ș.a. Și totuși cum este posibil  ca cei trei oameni de știință citați în acest articol să vină cu astfel de păreri  puerile? (mai există persoane din comunitatea științifică adepții  ai determinismului)

     Om de știință, matematician, bioetician și un mare apologet creștin John Lennox ne lămurește în această privință: „ problema  este însă că multă lume conferă tuturor declarațiilor făcute de oameni de știință aceeași autoritate care i se cuvine doar științei, pentru simplu fapt că au fost rostite de un om de știință. Este un obicei riscant, pentru cercetătorii – până și cei geniali – pot face chiar erori grave. Fizicianul Richard Feynman, laureat al premiului Nobel, spunea că în afara domeniului său de activitate omul de știință este la fel de prostănac ca oricare alt om .” El mai atrage atenția asupra unui lucru : „ este la fel de greșit să spui că știința ar fi singura cale spre adevăr . Este o idee foarte răspândită în zilele noastre  care poartă numele de „scientism” … din păcate, ideea că știința ar fi singura  cale spre adevăr îi face pe mulți să creadă că „științific” înseamnă același lucru cu „rațional”, adică în concordanță cu rațiunea. Este evident ceva fals … Gândiți-vă puțin: dacă știința ar fi singura cale spre adevăr, ar trebui să ne descotorosim de jumătate din catedrele de la orice facultate – istorie, literatură, limbi străine, artă, muzică doar pentru început. Aceste discipline necesită  „folosirea rațiunii, la fel ca majoritatea lucrurilor din viață. Rațiunea are o arie de acoperire mult mai largă decât știința”.5 Și continuă: ” cuvântul „iluzie”/„halucinație” este un concept  care aparține psihiatriei și înseamnă credință falsă, constantă, în ciuda dovezilor contrarii care se pun la dispoziție”6 , iar  Stephen, Richard și Sam Harris nu sunt psihiatri  pentru a susține că liberul arbitru este o simplă iluzie, aceasta fiind în afara domeniului lor de expertiză/de cercetare.  Afirmațiile lor nu sunt rezultatul cercetărilor științifice sau a faptelor științifice, ci sunt rezultatul ideilor filosofice , a propriilor preferințe și credințe de tip determinist.  Acest curent filosofic nu îi seduce doar pe oamenii simpli, ci, din păcate, îi seduce și pe unii savanți din domeniul științelor exacte.

   Într-o altă lucrare de a sa John C. Lennox după ce face  rapid o trecere în revistă a argumentelor de tip determinist  împotriva liberului arbitru ( cele de sus sunt și ele incluse în lucrarea sa), argumente susținute de către anumiți oameni de știință atei adepții a determinismului, ( o parte adepții ai determinismului, o parte adepții ai indeterminismului – știm că există și o altă categorie a oamenilor de știință/savanți care nu sunt de acord cu niciuna dintre ele ) conchide următoarele:

    „Este evident, din citatele anterioare, că există o legătură strânsă, în special cazul ateului, între determinism și reducționism – concepția conform căreia entitățile nu sunt mai mult decât suma părților lor și, prin urmare, pot fi explicate deplin când sunt reduse la părțile respective în analiză[…]presupunerea care stă la temelia multor luări de poziție împotriva liberului arbitru este naturalismul sau chiar materialismul. (Pt. ateul determinist) nu există supranatural, nici cauzalitate sus -jos , nici vreo fisură în lanțul cauzal care leagă fiecare fenomen de materialul de bază al Universului. […]Eu neg această premisă. O neg și datorită faptului că sunt și un om de știință, nu în ciuda acestui lucru. Susțin că știința în sine – practic, chiar faptul că putem practica știința – este un indiciu că Universul acesta nu este tot ceea ce există.[…] Este o concluzie (cea împotriva liberului arbitru) neobișnuită, mai ales că este enunțată în numele științei, când unul dintre aștrii săi cei mai strălucitori, Albert Einstein, susținea că teoriile științifice sunt creații libere ale minț umane. Este ciudat și pentru că, în mintea celor mai mulți oameni, libertatea omului este asociată cu moralitatea și deminitatea umană. Chiar ne dorim să lăsăm deoparte moralitatea, să nu spunem nimic despre conceptul de dragoste?[…] În mod ironic, mulți dintre așa-numiții „noi atei” continuă să tune și să fulgere împotriva religiei, susținând că este o amăgire rea care trebui  eliminată. Folosirea cuvântului „rea” arată că furia lor este o furie morală și dă imediat naștere întrebării: cum pot avea un concept moral dacă, așa cum  spunea citatul lui Dawkins de mai sus, cred că „nu există nici bine, nici rău”și comportamentul este redus la un dans după muzica ADN -ului nostru: cum mai poate fi cineva învinuit pentru acțiunile sale? În concepția deterministă a lui Dawkins, problema răului nu există, pentru simplu motiv că nu există răul, conform concepției sale de viață. Și dacă așa stau lucrurile, care mai este sensul reacției sale față de religie ( sau față de orice altceva), de ce ar spune că este un lucru rău? Sigur, nu toți ateii sunt de acord cu Dawkins. Într-adevăr, izbucnirile morale împotriva creștinismului ( sau oricăror altor lucruri) arată că Dawkins nu pare să fie de acord cu Dawkins tot timpul! Dizolvarea problemei răului până la anularea oricărui sens nu este pe placul marii majorități a oamenilor. Determinismul cauzal, fie el genetic sau de altfel, țintește prea sus. Nu distruge doar moralitatea, distruge orice semnificație. Ironia supremă în toate acestea este că mulți dintre ateii citați sunt exact oamenii care cred că creștinismul îi oprimă pe oameni, îi devalorizează, le fură libertatea. Acum ei ne spun că nu avem niciun fel de libertate. Minunată logică![…]Timp Lewenes, specialist în filosofia științei la Cambridge afirmă că:”Neurologia încă nu a arătat că libertatea ar fi o iluzie”[...]  Dar nu toți atei sunt deterministi. De exemplu, Peter Tse, un specialist contemporan în neuroștiințe, de la Dartmouth College, analizează „modurile în care voința liberă poate fi realizată în cadrul unei arhitecturi neuronale și a procesării informației asociate acesteia […] Filosoful Thomas Nagel, care este ateu, susține că naturalismul menționat mai sus,asumat de cei mai mulți scriitori atei și care pare să fie, așa cum a mai spus, responsabil în foarte mare măsură pentru determinismul lor, este într-o poziție dificilă, la modul cel mai serios :  „Conștiința este obstacolul cel mai izbitor pentru un naturalism cuprinzător care se bazează numai pe resursele științei fizice… dacă abordăm problema aceasta în mod serios și îi urmărim consecințele, aceasta amenință să descopere întreaga imagine a lumii naturaliste”. […] O altă capacitate care ar fi imposibil să existe fără liberul-arbitru este capacitatea de a iubi.[…] Pentru a fi o ființă morală este nevoie în primul rând de conştiență morală. Din câte știm, ființele omenești sunt singurele creaturi de pe pământ care au o astfel de conştiență. Poți să dresezi un câine, prin disciplină riguroasă, dureroasă și să-l înveți să nu fure un cotlet de pe masă, dar nu vei reuși niciodată să-l înveți pe un câine de ce este greșit din punct de vedere moral să fure. Nu are noțiunea de moralitatea și nu o va avea niciodată. În al doilea rând, dacă cineva vrea să se comporte moral, nu este de ajuns să fie conștient de diferența dintre bine și rău din punct de vedere moral; trebuie să și aibă suficientă libertate de voință pentru a alege liber să facă binele sau să facă răul. În această privință, există o diferență de categorie totală între cel mai avansat computer și o ființă omenească. Un computer îți poate oferi răspunsurile la probleme morale pe care este programat să ți le dea; dar nu va înțelege, nici nu va fi conștient de moralitate.  Prin urmare, nu poate fi socotit responsabil din punct de vedere moral, pentru alegerile și comportamentul său. Spre deosebire de acesta, ființele umane nu sunt programate în acest sens. Oamenii au capacitatea de a alege și, prin urmare, de a lua decizii morale”.7 

   Iar sfântul Grigorie de Nissa (335-395)  în lucrarea sa Despre învățătura creștină în capitolul XXXI spune următoarele: „Căci numai ființelor neînsuflețite sau necuvântătoarelor le este propriu să fie conduse de voință străină, după placul altora. Iar natura rațională, cuvântătoare și intelectuală, dacă ar pierde libertatea (voința liberă), a pierdut odată cu ea și darul inteligenței. Căci la ce va întrebuința cugetarea, când libertatea de alegere ceva din cele dorite stă în puterea altuia?” . Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista liberul arbitru (adică dacă ar fi o iluzie) atunci nu ar mai exista nici inteligența rațională umană (științele exacte nu ar exista) fiindcă voința, ca putere sufletească, în lucrarea ei este strâns legată de activitatea minții și a rațiunii(a cugetări) și viceversa. Dacă neuroni și moleculele noastre gândesc și decid în locul nostru ce rost și ce valoare ar mai avea darul inteligenței și implicit al cugetării? Și atunci de unde pretențiile unora că doar știința ne poate furniza adevărul? Și pentru ce am mai respecta sau ar mai da careva crezare unui om de știință dacă ce a descoperit el nu îi aparține lui ci doar moleculelor sale? Dacă adevărul nu e liber nu e adevăr. 

     Așadar, pentru adepții determinismului omul nu este decât o entitate fizică, fără suflet, lipsită de orice moralitatea și de aici rezultă, pentru ei, că nu există voință liberă.   Pentru aceștia, omul nu este un subiect, ci doar un simplu obiect. În concepția lor, omul nu este o persoană, ci un biet animal care vine din nicăieri și se îndreaptă către nicăieri (după cum bine afirmă marele Petre Țuțea) , comportamentul său fiind determinat asemenea unei pietre ce cade sub legea atracției gravitaționale. Aceștia coboară omul în lumea obiectelor. Îl reduc doar la materie, la atom, moleculă. Firește, este o viziune sumbră, irealistă, fictivă , neștiințifică bazată pe propria lor credință în forțele oarbe și iraționale ale universului. Ei uită (nici măcar nu vor să audă) că omul nu este doar o mână de atomi supus în mod determinist legilor cauzale și naturale din univers. El este o ființă vie, trup și suflet, este un suflet viu. El este „cineva”, nu numai „ceva”, tocmai datorită sufletului său. Ceea ce-l face pe om să fie „cineva” este conștiința de sine și capacitatea de reacții conștiente și libere, legate direct de sufletul. Numai prin suflet omul se manifesta ca „cineva” conștient și unic, și cu voința de a fi și de a se desăvârși continuu și veșnic. Omul este un subiect viu real și unic și datorită acestei calități de subiect personal, omul  este capabil de comunicare și comuniune și implicit liber. Animalele și obiectele nu sunt „eu” -ri /subiecte  și nici nu sunt capabile de comunicare și de comuniune. Persoana în om se manifestă în capacitatea ei de cunoaștere de sine și determinare de sine, în posesiunea de către ea a unei energii creatoare, în talentul său de a cunoaște nu numai lumea creată, ci și lumea necreata, adică dumnezeiască. Persoana se manifestă și în și inter-relație, atunci când se descoperă  altei persoane.  Persoana nu poate fi supusă studiilor științifice exacte pentru simplu fapt că nu este un obiect. (doar o parte a omului poate fi studiată, adică trupul său, biologia sa- iar voința nu se rezumă la biologia sa). În acest sens, sfântul Sofronie Saharov afirmă :”cunoașterea științifică și filozofică se exprimă în noțiuni și definiții :dar persoana e o ființă inaccesibilă formelor filozofice sau științifice de cunoaștere: în adâncul ei ea este ca Dumnezeu, incognoscibilă din afară, dacă nu se descoperă pe ea însăși unei alte persoane8.

  Trebuie cunoscut și faptul că legea naturală (din fizică de ex.) nu trece prin subiectivități umane în vreme cea morală trece și se manifestă prin subiectivități. Asta n-o face mai puțin lege. Ea este „obiectivă”, dar este „în noi”. Dar manifestarea ei aici pe pământ trece prin eurile noastre, în vreme ce manifestarea legii lui Arhimede, de exemplu, nu trece, căci apa nu are „eu”, nu are subiectivitate. Apa deci nu poate încălca legea scufundării corpurilor. Dar eul uman poate încălca această lege. Plus  el poate să se comporte conform imperativelor morale  sau nu, are această libertate.

Experimentul de tip Libet

 Adepții determinismului încearcă, în disperarea lor, să-și întemeieze argumentația lor filosofică pe știință.  Astfel,  ateii determiniștii vor mai aduce în discuție ca argument contra voinței libere experimentul de tip Libet ( numele experimentului este dat de la omul de știință Benjamin Libet).În aceste sens, omul de știință din domeniul neuroștiințelor, Harvey McMahon (expert în neurologie la Cambridge)  spulberă pretențiile lor:„Nu există o paradigmă experimentală pură pentru a testa liberul- arbitru ca alegere semnificativă. Astfel, deși experimentul de tip Libet este invocat adesea pentru a susține  că nu avem o voință liberă și s-ar putea foarte bine să ajute la explicarea felului în care creierul poate lua decizii care nu invocă cunoașterea activă sau pregătește luarea deciziilor, nu se ocupă de felul în care și de momentul în care se iau deciziile cognitive.9

    Mai exact, experimentul de tip Libet se ocupă de ceea ce filosoful american John Searle  numește intenție prealabilă (cealaltă – cea  care este echivalentul liberului arbitru  se numește intenția de acțiune)10 Intenția prealabilă  sau acțiunile minții subconștiente sunt de natură reflexivă. Aceste acțiuni ale minții subconștiente nu sunt guvernate de rațiune sau de gândire, după cum ne încredințează  Dr. Bruce H. Lipton 11. În acest mod trebuie să înțelegem cuvintele savantului Harvey McMahon:„ decizii care nu invocă cunoașterea activă”. Cunoașterea activă sau intenția de acțiune ( percepția conștientă  sau mintea conștientă de sine)este cea care se ocupă de liberul arbitru/voința liberă. Noi trebuie să  mai reținem și un aspect important și anume: mintea conștientă de sine este  autoreflexivă ,iar nu reflexivă12.

    Pentru o înțelegere mai bună a ceea ce este conștiința, ce înseamnă parte conștientă și parte subconștientă a minții și a modului de manifestare și interacțiune acestora, îl vom cita  atât pe Dr. Bruce H. Lipton (biolog și medic) cât și pe un specialist român, om de știință ilustru, specializat în domeniul neuroștiințelor,  medic neurolog și psihiatru,  dl. prof. univ. dr. Dumitru Constantin-Dulcan.  Acest subiect necesită o succintă  clarificare deoarece majoritatea confundă acțiunile minții subconștiente/inconștiente cu activitatea minții conștiente și libere. Din această confuzie  voită/sau nu  rezultă atât manipulările cât  și erorile cu privire la interpretările forțate date experimentului de tip Libet. Și este firesc să lăsăm oameni de știință să vorbească în acest sens.

    În primul rând, Dr. Bruce H. Lipton ne învață următoarele:  „comportamentele reflexe fundamentale, dobândite prin evoluție, sunt transmise  la urmași sub formă de instincte pe bază genetică. Dezvoltarea unor creiere mai mari, cu o populație  de celule neuronale mai mare, le-a oferit organismelor oportunitatea să nu se bazeze doar pe comportamente instinctive, ci să învețe și din experiențele de viață. Învățarea de comportamente reflexe noi este, în esență, un produs al condiționării. Să luăm exemplu clasic a lui Pavlov, care și-a dresat câinii să saliveze la auzul sunetului de clopoțel. Mai întâi i-a dresat sunând din clopoțel și cuplând acel stimul cu o recompensă alimentară delicioasă. După o perioadă, suna din clopoțel, dar nu le mai dădea de mâncare. La acel moment, câinii erau deja  atât de programați să aștepte mâncarea, încât, atunci când suna clopoțelul, ei începeau să saliveze din reflex, chiar dacă  mâncarea nu era acolo. Iată un exemplu evident de comportament  reflex „subconștient” învățat. – Comportamentele reflexe pot fi simple, precum ridicarea spontană a piciorului atunci când genunchiul este lovit cu un ciocănel, apăsarea unui buton etc, sau complexe, precum conducerea unei mașini cu 120km/oră pe autostradă aglomerată, în timp ce mintea conștientă  îți este angajată total într-o conversație cu un pasager. Deși pot fi extraordinar de complexe, reacțiile comportamentale condiționate nu necesită aportul creierului. Prin procesul de învățare condiționată, căile neuronale dintre stimulii declanșatori și reacțiile comportamentale se „cablează” pentru a asigura un tipar repetitiv. Căile cablate sunt „obiceiuri” . La animalele inferioare, întregul creier este proiectat pentru a se angaja în reacții de rutină la stimuli. Câinii lui Pavlov salivau din reflex, nu din intenție deliberată. Acțiunile minții subconștiente sunt de natură reflexivă și nu sunt guvernate de rațiune ori de gândireLa nivel fizic, această minte este asociată cu activitățile tuturor structurilor din creier prezente la animalele care nu au dezvoltat o conștiință de sine.  ”13

    Pe de altă parte: „Oamenii au dezvoltat o regiune specializată a creierului asociată  cu gândirea, planificarea și procesele decizionale: cortexul prefrontal. Aparent, această porțiune a creierului anterior este sediul proceselor minții „conștiente de sine”. Mintea conștientă de sine este autoreflexivă; ea este un „organ de simț” nou dezvoltat ce ne observă  comportamentele și emoțiile.[…]Înzestrată cu capacitatea de a fi autoreflexivă, mintea conștientă de sine este extrem de puternicăEa poate observa orice comportament programat în care suntem angajați, îl poate evalua și poate decide, în mod conștient, să modifice programul. Putem  alegem în mod activ  cum să reacționăm la majoritatea semnalelor din mediu și dacă vrem să reacționăm sau nuCapacitatea minții conștiente de a anula comportamentele preprogramate ale minții subconștiente constituie fundamentul liberului arbitru.14

    Iar   dr. Dumitru Constantin-Dulcan ne învață : „prelucrarea informației începe deja de la nivelul receptorilor situați în periferie, unde este supusă unui proces de codificare în frecvență și de modulare. La nivelul creierului există o percepție conștientă  și o alta inconștientă. Pentru a deveni conștientă, percepția trebuie să atingă un anumit prag, o anumită intensitate a influxului nervos ajuns la creier și să conecteze cortexul frontal, cingular anterior  și parieto-temporal. Acestea sunt ariile implicate în procesul conștiinței, după datele de care dispunem la ora actuală. Să ilustrăm cele de mai sus printr-un exemplu. O imagine vizuală se transmite prin nervii optici la ariile corticale  occipitale, unde are loc decodificarea acestora. Dacă are o anumită semnificație pentru noi  este transmisă  spre cortexul frontal, de aici la cortexul parietal și temporal. Acesta este mecanismul percepției conștiente. Dacă informația nu activează decât cortexul vizual din lobii occipitali, percepția ei rămâne neconștientizată de noi. Este doar o percepție inconștientă, ne spune Claire Sergent (2004).15

    Iată un exemplu de conștientizare a unui gest motor.

„Dacă în percepție  sunt implicate  mai multe tipuri de informație, vor fi conectate și alte arii de asociație corespunzătoare acestora. „Conversația” dintre aceste arii constituie procesul de gândire, ne spune O.F. Crick și C. Koch (2003). Jean-Pierre Changeux, ca și alți cercetători, vorbesc despre un spațiu de lucru global conștient, care include structurile cerebrale descrise mai sus . În acest spațiu conștient își trimit  conexiunile procesorii senzoriali cu percepție autonomă, inconștientă. Pentru a deveni conștient, un stimul trebuie să acceadă în spațiul de activitate conștientă. Prelucrăm conștient  infim  de puțin în raport cu ceea ce repetăm: conștiința este doar un vârf de aisberg. Percepția inconștientă este sursa a ceea ce  este numit „percepția subliminală”. Dacă stimulii nu ajung în spațiul de percepție conștientă rămân  imprimați doar în memorie și, de acolo, sunt proiectați în conștiința noastră acționând  fără să realizăm modul în care i-am perceput. Pe acest mecanism se bazează reclamele comerciale […] Capacitatea creierului uman  de a prelucra conștient și inconștient nu este doar un simplu proces neurofiziologic, ci are o importanță capitală în viața noastră. Mă refer doar la actele de utilitate în viața noastră practică. Ne însușim, mai întâi, conștient o serie de deprinderi: scrisul, vorbitul, condusul unui autovehicul, mersul, tastarea etc. Pe măsură ce învățăm ceva, pentru a deveni eficienți, creierul îl transferă din registrul conștient în cel subconștient. Deprinderile noastre devin „automate”, în timp ce vorbim, mergem, tastăm la pc. executăm activități manuale etc. Creierul are o extraordinară capacitate și mobilitate de a trece rapid de la un registru pe altul, în beneficiul randamentului activității noastre. […]  (continuă făcând referire la colega sa Angela Sirigiu care a efectuat acest tip de experiment Libet ) Decizia de execuție a unei mișcări ar fi luată de creier înainte de a fi informată conștiința, spune Angela Sirigiu. Centrul motor este cel care va selecta și stimula mușchii necesari executării unui gest motor și , în acest scop, va modifica potențialul electric al neurostimulării. În momentul când este pregătit pentru executarea acestei acțiuni, centrul motor informează cortexul parietal de la care a primit ordinul, iar acesta la rândul său va informa  cortexul prefrontal de intenția mișcării. Acum decizia de mișcare devine conștientă și din acest moment liberul arbitru  sau conștiința mai are la dispoziție doar câteva miimi de secundă pentru a spune „da” sau „nu”.16

    „Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza sau accepta ceea ce creierul vrea să decidă” spune autoarea citată (adică dna Dr. Angela Sirigiu –și se vede clar că voința liberă nu este deloc o iluzie ci este foarte reală și autentică). În același sens, filosoful american John Searle, vorbește despre„intenția prealabilă” și „intenția de acțiune”, ultima fiind echivalentul liberului nostru arbitru.Pentru o mai ușoară înțelegere a acestor fenomene neurologice, Angela Sirigiu ne oferă un exemplu (adică expune experimentul de tip Libet f). Când  cineva aruncă în față o minge, fără să fim preveniți, avem impulsul involuntar să întindem mâna spre a o prinde. Acest impuls  este însă doar decizia centrilor motori care comandă musculatura mâinilor. Devenim conștienți  de ce se întâmplă după 350 de milisecunde. Dacă decidem s-o prindem, sau nu, trebuie să deliberăm doar în 200 de milisecunde. Este important însă că decizia aparține conștiinței noastre. […] Același lucru  ne spune și Patrick Haggard (2004) despre liberul nostru arbitru. În problemele emoționale pentru viață, liberul nostru arbitru are decizia. Discuția este axată pe ideea că inițiativa creierului ar precede ca timp voința noastră de acționa, ca și cum un„demon” ar fi ascuns în mașina creierului nostru . Intrăm deja  pe terenul ficțiunii și iar  ne întrebăm dacă „gândim” sau suntem „gândiți”. Relația dintre neurofiziologie și conștiință nu este ușor de tranșat, fiindcă ridică mai multe întrebări, decât rezolvă. Dacă conștiința este expresia funcționării creierului, de ce apare această independență în decizia sa? Este ca și cum instanța care hotărăște este diferită de creierul nostru. Cel ce decide pare să fie un „eu” distinct de creier. Și atunci, eu am în primire un creier sau creierul mă are în primire pe mine? Dacă „eu” decid să merg, merg. Dacă decid să mă opresc, mă opresc. Creierul mă ascultă. Deci eu am supremația . Dar cine sunt „eu”? N-ar trebui să fiu creierul meu? Și mai ales, unde este sediul eului meu? […] cred că în permanență noi oscilăm între conștient și inconștient(subconștient), între rațional și automatism. Majoritatea acțiunilor noastre le executăm mai mult mecanic decât rațional. Și acest mod de comportament este o expresie a adaptării creierului pentru eficientizarea  funcționării saleAr fi o dramă și un consum imens de  energie dacă ne -am implica pe deplin conștienți în toate gesturile noastre. Viteza noastră de lucru ar fi enorm de mult încetinită: în scris, citit, mers, hrănit, etc. […] În opinia mea, conținutul unui act cognitiv și, deci, al unei conștiințe se implică o întreagă istorie genetică, educațională, culturală, experiențială și nu doar informații receptate ad-hoc și interpretare, cum se întâmplă la un computer, care nu poate avea experiențe afective și culturale. Acesta este motivul pentru care computerul nu va egala niciodată omul la nivel de complexitate a vieții sale psihice. Anumiți oameni de știință reduc conștiința exclusiv la creierul uman. Dacă da, la cel nivel de integrare? Atomic-molecular? Într-un an nici un atom  cu care am înmagazinat o informație nu mai este același. La nivel neuronal? Ființele monocelulare și plantele au conduite de adaptare, care le permit să existe, fără să dispună de un sistem nervos. Poate fi redusă conștiința umană la reacțiile biochimice, care se petrec în creier? Ca orice reacție chimică și acestea ar trebui să fie univoce, univectoriale și liniare, adică să curgă într-un singur sens. Combinând o bază cu un acid vom obține întotdeauna un singur rezultat: o sare. Ori, conștiința este plurivectorială și neliniară.  Gândul nostru se poate opri, se poate întoarce, poate lua orice direcție vrea. Aceeași mișcare o vor avea și neurotransmițătorii de la nivelul sinapselor? Am impresia că fenomenele se petrec invers. Conștiința este cea care își alege suportul biochimic și rețelele neuronale prin care „vrea” să se exprime.( …) În fenomenul conștiinței nu funcționează întotdeauna un singur gând, ci suntem adesea asaltați concomitent de gânduri străine oricărei intenții. Deducem că sunt activate concomitent mai multe rețele neuronale. De cine? Din acest motiv misterul conștiinței nu poate fi redus la o simplă relație:stimul-răspuns. Și în acest sens părem să fim mai mult gândiți, decât că suntem întotdeauna gânditori prin propria voință. Avem o explicație, fie și conjuncturală, limitată la ceea ce știm despre neurofiziologia creierului nostru și activării unei rețele neuronale, atunci când gândim intenționat. Intenția mea este stimul, iar gândul un răspuns. Dar atunci când gândurile, amintirile de mult uitate, ne asaltează fără intenția noastră, cine stimulează neuronii, cine răscolește cimitirul amintirilor de mult înmormântare? Unde este cauza care ne activează gândurile? Eu cred că în mod indiscutabil, la nivel fizic conștiința se exprimă prin creier, dar nu se poate reduce exclusiv la creier. Este cu mult mai mult decât ceea ce „secretă” creierul. Repet legat de subiect: în nici un potențial de acțiune de la nivelul membranei neuronale, în  undele activității  electrice a creierului, în chimia sau anatomia să, nu se văd sentimente, idei, pasiuni sau suferințe. Și totuși dincolo de ele este o gândire, o conștiință, un univers de frământări poate de aceași intensitate ca și aceea din centrul Pământului sau al Soarelui… Trăim concomitent în două lumi-una conștientă, a orientării raționale și alta inconștientă, din care ne vin pulsiuni, sentimente, intuiții, tristeți, sau exaltări neînțelese. (…) Conștiința ar  putea fi comparată cu un punct de miră, care selectează în permanență rețeaua de neuroni și chimia prin care se poate  exprima. Conștiința este instrumentul care integrează engramele în concepte, idei, opere etc. Conștiința ne dă coerență gândurilor noastre atât de răzlețe, atât de rebele și de insistente. Este motorul propriei noastre existențe.  „17

      Într-o altă lucrare conchide următoarele: ” există deci și destin prin ceea ce porți ca programare condiționată ereditar și voință liberă/opțiune prin ceea ce faci acum și aici. (aici, destinul nu trebuie înțeles ca fatalitate – să nu uităm de această ramură a științei numită epigenetică – dr. Bruce Lipton citat mai sus) (…) Legile cunoscute din fizică și chimie ne ajută să explicăm, atât cât putem explica, fiziologia creierului, dar nu gândirea, conștiința ,viața afectivă( și voința liberă/liberul arbitru). Înțelegem bine relația dintre psihic și substratul său cerebral, interdependența reciprocă, ecoul patologic asupra celuilalt în caz de suferință la unul din poli, dar de ce neuroni cu aceeași structură la om și la un câine, spre exemplu, îl definesc pe unul om și pe altul doar câine, nu știm. Sigur nu în diferența de volum stă răspunsul. Și atunci suntem obligați să admitem că însușirile noastre psihice și intelective- gândire, afectivitate, voință/liber arbitru etc. nu le putem explica decât prin însușirile Sursei, fiind consubstanțiale ei.”18

    Prin urmare, după cum bine subliniază  dl. Luka Voino-Iasenețki, om de știință ilustru, chirurg și ierarh , cunoscut și ca Sfântul Luca al Crimeei :”uităm de ipoteza exprimată de Kant, potrivit căreia rațiunea teoretică prin experimentul științific este neputincioasă în egală măsură să demonstreze sau să nege existența lui Dumnezeunemurirea sufletuluiși  libertatea voinței Aceste obiecte și probleme de aceea se și numesc transcendentale (care depășesc domeniul științific)” 19 

Se vede limpede că experimentul Libet nu poate spune nimic despre voința liberă a omului, ci doar despre tiparele reflexive/ obiceiurile/ automatismele omului.

    Un exemplu concludent  de experiment de tip  Libet a fost redat  mai sus de către dna Dr. Angela Sirigiu (cercetător), însă pe internet  este  foarte des citat un altul :

„În experimentul dirijat de profesorul John-Dylan Haynes, voluntarilor li se ceruse să apese pe un buton cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodată să ţină minte în ce moment au luat decizia. Cercetătorii au descoperit că pot prezice ce mână vor folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca aceştia să ajungă la o decizie conştientă, doar prin studierea activităţii lor cerebrale.” – link (sintetizat: alegerea din subconștient precede alegerea din conștient). De fiecare dată acest exemplu  este redat într-o notă deterministă  pe paginile de propagandă ateistă . De exemplu, în link-ul  aferent textului citat, autorul acelui articol descrie experimentul și imediat vine cu interpretarea sa filosofică de tip determinist.

    Dar dragă cititorule, în lumina celor expuse până acum cu privire la conştiinţă , subconștient, liber arbitru,  ne putem delimita de părerile lor forțate date experimentului în sine.

    În primul rând, voluntarii din acest experiment și-au dat acceptul dinainte de efectuarea experimentului că altfel nu ar mai fi numiți „voluntari”( voința lor libera fiind dată de bunăvoie în mâinile savantului pentru efectuarea experimentului)

     În al doilea rând, apăsarea pe un buton face parte din acele acțiuni ale minții de natură reflexivă-ce ţin de subconștient ( sunt tipare repetitive învățate /automatisme/comportamente preprogramate) și e firesc să nu se activeze în mod direct partea conștientă . ( sa nu uităm: Capacitatea minții conștiente de a anula comportamentele preprogramate ale minții subconștiente constituie fundamentul liberului arbitru- Dr. Bruce H. Lipton). Plus că acest tip de acțiune se rezumă la relația de tip stimul-răspuns, fiind vorba despre un comportament reflexiv  complex

    Dacă pentru subiecții experimentului era pentru prima dată în viața lor când ar fi apăsat pe un buton, această cerință de a apăsa pe buton ar fi activat mai întâi partea conștientă a minții (dacă se repetă acțiunea, mintea va prelucra acest lucru și va face trecerea  din registrul conștient al minții în cel subconștient  și de acolo în conștiința eului/egoului său -după cum ne învață dl. Dulcan : „Pe măsură ce învățăm ceva, pentru a deveni eficienți, creierul îl transferă din registrul conștient în cel subconștient.” ). La fel și cu privire la decizia de a păsa pe un buton când cu mâna dreaptă când cu mâna stângă, dacă era pentru prima dată era activată mai întâi partea conștientă a minții fiindcă ar fi fost o informație nouă pentru sinele lor, dar în acest experiment nu este cazul deoarece voluntarii învățaseră demult acest lucru ( noi zilnic alegem să apăsăm când cu mâna dreaptă când cu mâna stângă pe diferite butoane în diverse circumstanțe – acest lucru s-a transformat într-un automatism/reflex  – sinele acționează în acest caz prin subconștient mai întâi și după   prin partea conștientă sau după caz sinele acționează doar la nivel de subconștient ne mai fiind necesar să treacă prin partea conștientă). De ce procedează în acest mod creierul?  „Acest mod de comportament este o expresie a adaptării creierului pentru eficientizarea  funcționării sale”  (dl Dulcan Constantin).De aceea, cercetătorii din experimentul citat au conchis că acțiunea subiecților  de apăsa pe buton cu mana x sau y  apare mai întâi în partea subconștientă și după 7 secunde devin conștienți de acest aspect.(in aceste 7 secunde puteau și să refuze ) 

  Oricum să nu uităm de existența conștiinței. „Conștiința este cea care își alege suportul biochimic și rețelele neuronale prin care „vrea” să se exprime”(Dulcan  Costantin)„Conștiința este un „organ de simț” nou dezvoltat ce ne observă  comportamentele și emoțiile.[…] Ea poate observa orice comportament programat/ de tip refelx în care suntem angajați, îl poate evalua și poate decide, în mod conștient, să modifice programul. Putem să alegem în mod activ  cum să reacționăm la majoritatea semnalelor din mediu și dacă vrem să reacționăm sau nu.”( Dr. Bruce H. Lipton). În creștinism „conștiința este ochiul chipului prin care se observă binele ce trebuie împlinit. Ea poate fi numită și urechea cu care chipul lui Dumnezeu din om aude și păstrează viu în sine glasul lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, conștiința este organul spiritual după care chipul se orientează atunci când trebuie să împlinească sau să evite o faptă. Conștiința luminează pe deplin mintea și o obligă să facă deosebirea între bine și rău20„.

    Totuși, de ce, în acest experiment, savanții pot prezice ce mână vor folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca aceștia să ajungă la o decizie conștientă

    Simplu. Pentru că, în acest caz, intenția de-a  alege cu ce  mână să  apese butonul este o acțiune care se manifestă la nivelul subconștientului și asta este ceea ce se numește intenție prealabilă ( fiind o acțiune pe care o repetăm  mereu (învățată bine) „alegem” în mod reflexiv/instinctiv cu care mâna vom apăsa butonul-se poate numi și decizia prealabilă -sunt preluate de către subconștient din memoria noastră, unde aceste reflexe au fost înmagazinate). După urmează acțiunea în sine de-a alege, alegerea propriu-zisă . Aceasta fiind intenția de acțiune ( decizia activă – intervine liberul arbitru/voința liberă.) Din acest moment, subiectul devine conștient fiindcă conștiința analizează  ceea ce vine din subconștient -aceea „alegere” reflexivă /instinctivă -, și in baza liberului arbitru  decide dacă „intenția prealabilă” se  va concretiza prin mana x sau y  ).  Aici subiectul uman este sau nu de acord (alege ) cu ceea vine de la subconștient, iar pentru experimentul descris mai sus, subiecții  au fost de acord  cu  ceea ce creierul le-a pregătit la nivel de subconștient, rezultând apăsarea butonului cu mâna pe care au voit să o folosească  –  întreg mecanismul/procesul de la intenția prealabilă până la cea de acțiune (conștientă) a durat 7 secunde, iar în exemplu dnei Angela Sirigiu a fost doar de câteva milisecunde . Amintim ce spune dl. Dulcan:Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza sau accepta ceea ce creierul vrea să decidă”Așadar,  savanții pot descoperi prin experimentul lui Benjamin Libet drumul de la „ceea ce creierul vrea să decidă” până la acțiunea  conștientă a subiectului uman „ de a refuza sau accepta ceea ce creierul vrea să decidă”. 

–  „ceea ce creierul vrea să decidă” este intenția prealabilă

-„Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza sau accepta” – intenția de acțiune

  Să nu ne mire  deloc faptul că decizia prealabila de la nivelul subconștientului precede alegerea propriu-zisă manifestată în partea conștientă a minții. Voința trebuie să decidă în baza a ceva, nu în lipsa ceva -ului. Dacă nu există ceva înainte de voință, voința în sine nu ar mai avea cum să se afirme și nu ar mai avea nicio o valoare în sine. De aceea se vorbește despre autonomia voinței. Autonom poți fi  doar față de ceva sau față de cineva. Deci, nu este nici o problemă că voința este precedată de ceva, ci din contra acest lucru evidențiază mai bine acțiunea voinței libere, îi dă sens.  Un exemplu concludent pentru creștin vine chiar din războiul nevăzut la care ia parte în fiecare clipă. Din acest război descoperim că există anumite etape ale ispitirii. Iar aceasta sunt: momeala, sugestia sau atacul; însoțirea, consimțământul sau conlucrarea; învoirea; robia și patima . Primul atac prin care diavolul încearcă să îl ademenească pe om este momeala sau sugestia  care precede acțiunea liberului arbitru. Momeala este „o mișcare fără imagini a inimii”   după sfântul Marcu ascetul. Mai exact, sugestia este orice „gând, imagine, senzație, amintire a unei plăceri trecute, care îi trece prin cap omului”. În acest stagiu gândul nu este păcătos deoarece  este numai un gând simplu insuflat de către diavol omului. El devine păcătos în momentul când apare consimțirea cu acesta. Iar omul consimte în funcție de liberul  său arbitru în baza a ceva (dacă acceptă sau nu ispita și în funcție de acest lucru omul săvârșește păcatul sau  fapta bună/virtutea creștină. Ispita apare mai întâi și apoi omul devine conștient și poate să ia decizia cea mai bună sau mai puțin bună).

   Acum, dragă  cititorule, putem să înțelegem mai bine afirmația domnului Harvey McMahon, om de știință, expert în neurologie la Cambridge:„Nu există o paradigmă experimentală pură pentru a testa liberul- arbitru ca alegere semnificativă. Astfel, deși experimentul de tip Libet este invocat adesea pentru a susține  că nu avem o voință liberă și s-ar putea foarte bine să ajute la explicarea felului în care creierul poate lua decizii care nu invocă cunoașterea activă sau pregătește luarea deciziilor, nu se ocupă de felul în care și de momentul în care se iau deciziile cognitive.21

    Din cele expuse până în acest moment, rezultă, în mod evident, că lumea științelor exacte, mai exact a neuroștiințelor, nu ne poate furniza vreun argument științific/dovadă-fapt științific pentru susținerea  ipotezei determinismului cu privire la voința liberă cum că aceasta ar fi o simplă iluzie. Încercarea lor de  a folosi experimentul de tip Libet pentru a  argumenta o astfel de  opinie este supusă eșecului și penibilui pentru simplu fapt că experimentul  în sine ” nu se ocupă de felul în care și de momentul în care se iau deciziile cognitive”. 

Dar ce este liberul arbitru/voința liberă?

   Voia libera este puterea sufleteasca( nu trupească) pe care o are omul chiar de la creare si prin care el se poate hotărî fără nici o sila pentru o fapta sau pentru alta. In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva, săvârșitorul și stăpânul faptelor sale. Voia libera este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplina. – link 

   Omul (singurul subiect moral) nu ia decizii în funcție  de „lumea” chimică/neuronală, ci în funcție de  „lumea” morală a conștiinței. Liberul arbitru nu este o parte a unui organ, o substanță chimică din organism, nu ține de materie, nu este o parte a acesteia,  nu are corporalitate, ci ține de suflet, iar sufletul este o substanță imaterială ( spirituală), vie, reală, simplă (necompusă) și nemuritoare (  sufletul străbate trupul și este legat de el, dar transcende și depășește materialitatea trupului). Liberul arbitru face parte din „lumea”  morală și nu  din „lumea” fizică cu legitățile sale naturale -cauzale. Voința noastră trece prin egoul nostru. Egoul nostru/eul nostru ( acesta ne conferă identitatea de sine) , în baza liberului arbitru, decide ce este bine sau nu. În cauzalitatea existentă inerentă vieții umane avem posibilitatea de acționa în mod liber pentru simplu fapt că omul nu este constrâns de legăturile cauzale. Voia nu depinde de condițiile exterioare de viață sau de reacțiile biochimice ale organismului uman. Are o autonomie de sine, nu poate fi condiționată de către acestea. Desigur, nu este vorba despre o libertate absolută ( aceasta aparține lui Dumnezeu – Cel Necreat) ci despre una relativă în calitate de creatură deoarece avem limitele noastre inerente firii  noastre create, dar este reală, nu ireală/iluzorie, există și avem tot controlul asupra ei. Plus că avem putința de a o  îmbunătăți și desăvârși prin harul necreat a Sfântului Duh. Ea este un element aceea ce creștinul numește chipul lui Dumnezeu din om. Ca element al chipului, voința are menirea de a transpune lucrarea rațiunii în practică, precum și de-a o încuraja în progresul cugetări sănătoase. Ea este expresia întregului eu în acțiunea de deschidere față de lucrarea binelui (a harului). Voința nu poate fi detașată de celelalte elemente ale ființei, ea reprezentând, de fapt, tensiunea întregii noastre persoane. Rațiunea umană însăși, care este implicată îndeaproape în ceea ce hotărâm să facem sau să nu facem, face parte din suflet, din supranatural( la fel și conștiința). Dovada cea mai mare că omul este înzestrat cu voința liberă este dragostea/iubirea altruistă fiindcă dragostea, care  recapitulează toate virtuțile, virtute a voinței este. Prin urmare,  eul nostru + conștiința de sine/conștiința morală+ rațiunea+ voința liberă sunt cele care fac diferența  dintre om și animal , cel din urmă acționând instinctiv, fiind condus doar de către instincte.

     Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre voință, ca putere sufletească de acțiune a omului afirmă: „Trebuie să se știe că în suflet a fost sădită o putere care dorește ceea ce este conform naturii și care le ține pe toate cele care sunt în chip esențial legate de fire. Această putere se numește voință (thelisis). Ființa dorește să existe, să trăiască și să se miște spiritual și sensual, râvnind după propria sa existență naturală și deplină. Dorința ființelor neraționale, pentru că nu este rațională, nu se numește voire/voință. Iar voința (v(b)ulisis) este un anumit fel de voire naturală, adică o dorință naturală și rațională a unui lucru. Căci puterea de a dori în mod rațional se află în sufletul oamenilor. Așadar, când dorința rațională se mișcă în mod rațional către un lucru, se numește voință (v(b)ulisis), căci voința este dorință și un elan rațional către un lucru”.  22  Dacă liberul arbitru ar fi o simplă iluzie atunci rațiunea ar fi fără conținut. Mintea și rațiunea sunt legate inevitabil de libertatea voinței și de libertatea de alegere a omului, care îi dau posibilitatea să înfăptuiască atât binele cât și răul. Deci, voința, ca putere sufletească, în lucrarea ei este strâns legată de activitatea minții și a rațiunii.

    Din perspectivă creștină, un egou liber nu este un sine care face orice își dorește, ci un subiect cu adevărat liber se eliberează de limitările interne care îl obligă să se închidă în sine facându-l robul tuturor înclinaților și pornirilor egocentriste. În creștinism medicamentul constă în acțiunea de tăiere a voii de suprafață (cea care corupe voința autentică  liberă) . Tăierea voii este de fapt eliberarea sinelui de condiționările care îl determină să acționeze necorespunzător și care animă puterile sufletești în mod pătimaș îndemnând pe om să se slujească mai mult pe sine decât să slujească lui Dumnezeu și pe semeni săi. Prin lepădarea de sine se elimină „rezidurile” eului deschizând-ul pe acesta spre comuniunea cu Dumnezeu și cu semeni săi și în același timp și-l ridică la adevărata valoare- redescoperirea sinelui- sine care tânjește după Creatorul Său, după unirea cu Dumnezeu cel Treimic. Sinele este el „însuși” și este cu adevărat liber atunci când rămâne  în dialog și lucrează pentru un altul, când se jertfește pentru altcineva când stă în strânsă legătură ( comuniune) cu aproapele și cu  Hristos Dumnezeu „căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”.

     În încheierea cercetări noastre, în loc de obișnuita  concluzie, voi reda cu mare drag cuvintele dl. Alvin Plantinga:

   O persoană este liberă să ducă la îndeplinire acțiunea respectivă și liberă să  renunțe să o facă; niciun fel de condiții anterioare și/sau legi cauzale nu determină dacă el va face acțiunea sau dacă nu o va face. Este în puterea lui, la momentul în cauză, să facă acțiunea respectivă și este în puterea lui să se abțină să o facă.23  

Articole pe aceeași temă:

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/libertate-liber-arbitru-o-confuzie-frecventa

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/despre-libertate

https://www.crestinortodox.ro/morala/libertatea-omului-alegerea-intre-spiritual-material-135122.html

https://www.crestinortodox.ro/morala/morala-ortodoxa-morala-existentei-a-legilor-70866.html

https://www.crestinortodox.ro/editoriale/libertate-iubire-70187.html

https://www.crestinortodox.ro/morala/morala-ortodoxa-70825.html

https://www.crestinortodox.ro/editoriale/libertatea-omului-suveran-peste-tine-insuti-70184.html

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/asemanarea-dintre-religie-morala

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-libertatea

    Bibliografie/ Note de subsol:

– https://www.bibliaortodoxa.ro/

[1] S. Hawking și L.Mlodinow, The Grand Design,Londra, Bantam Press,2010,p.45 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p. 33.

[2] R. Dawkins , Out of Eden, New York, Basic Books, 1992, p.133 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p.34.

[3] https://www.youtube.com/watch?v=UTu5NaKXoIY  ora 16:00, accesat în data de 04.03.2022.

[4] S. Harris, The Moral Landscape , New York, Free Press,2010, p. 102-112 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p.34.

[5] John C. Lennox, Poate știința explica totul?, Ed. Neword Press, 2019, p.36-37.

[6]  Ibidem, p. 39.

[7]  John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,201, pp. 23-24;26;35-36;37;38;39-40.

[8]  Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist: teologia arhim. Sofronie, trad. Ioan I Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p.84-85.

[9]   H. McMahon, „How free is our free- will?”, Cambridge Papers, vol. 25, nr. 2, iunie 2016 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p. 37.

[10]  Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol. II,Ed. Eikon,2008, p.96.

[11]  Dr. Bruce H. Lipton, Biologia credinței: eliberarea puterii conștiinței, a materiei și a miracolelor, trad. Ana-Maria Datcu, Ed. For You, București, 2017, p.196.

[12] Ibidem, p.196.

[13] Ibidem, pp. 195-196.

[14] Ibidem, p.196.

[15] Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol. II, Ed. Eikon,2008, p.93-94.

[16] Ibidem, pp.94-96.

[17] Ibidem, pp.96-101.

[18]  Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligența Materiei, Ed. Eikon, 2008, p.86; p.391.

[19]  Sfântul Luca al Crimeii, Știința și Religie, trad. Denis Chiriac, Ed. Doxologia, Iași, pp.49-50.

[20] Stan Nicolae Răzvan, Antropologia din perspectivă histologică, Ed. Doxologia, 2021, p. 138.

[21]  H. McMahon, „How free is our free- will?”, Cambridge Papers, vol. 25, nr. 2, iunie 2016 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p. 37

[22]   Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , II, 22,p. 144 și 145 apud Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran​, Dogmatica ortodoxă. Manual pentru seminariile teologice​, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, pp.134-135.

[23] A. Plantinga, God and Other minds , Grand Rapids, Eerdmans, 1977, p. 132 apud John C. Lennox,  Destinat pentru a crede?, Ed. Neword Press, 2019, p.42

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s